Un lucru e clar....nu sunt facuta pentru lumea asta....as vrea sa....sa se termine tot......sa lupt sau sa nu lupt, asta e intrebarea.....dar raspunsul.....

Raspunsul este evident: nu mai sunt un copil!

Carpe diem!

     Nu sunt pierdute decat acele batalii pe care nu le incepi niciodata. Nu esti invins decat daca refuzi "lupta". Altfel, orice faci, orice incerci in viata - sunt victorii; si cat ar fii ele de mutilate, nu trebuie sa regreti ca le-ai obtinut. In constiinta omului exista aceasta grava confuzie intre victorie si premiu... Cei mai multi dintre noi credem ca am facut un lucru bun numai daca primim o recompensa, o felicitare, o observatie favorabila. Si, dimpotriva, gandim esuate toate actele noastre care au trecut neobservate, sau au fost privite cu neincredere, sau cu dispret. Confuzia aceasta are radacini mai adanci, in setea omului pentru faptele sale. Noi, care nu stim niciodata ce sa facem cu faptele noastre, credem ca o actiune desprinsa de dorinta recompensei este o actiune fara pasiune, un fapt neutru... Ni se pare ca numai acele actiuni sunt intr-adevar omenesti care sunt promovate de o mare pasiune. Dar uitam ca de fapt o pasiune nu cauta niciodata premierea sau promovarea ei, nu cauta niciodata o recompensa....

Thanks for inspiration THE WEEKND

De ce?...

     Nu stiu de ce, dar viata m-a invatat totdeauna mai intai zborul si apoi caderea. Probabil ca altfel n-as fi simtit niciodata cu adevarat gustul amar al caderii. Sunt genul de om care-si traieste sentimentele la extrem si la extreme: agonie si extaz...si invers. N-am apucat niciodata sa "ma obisnuiesc cu starea mediocritatii" sufletesti (in sensul bun al cuvantului). Am avut parte doar de pauze mici intre extreme. Oare pauzele acelea sa fi fost normalitatea sufleteasca de care se bucura altii?...Nu stiu. 
     M-am intrebat de atatea ori de ce traiesc asa, de ce sunt asa, de ce simt asa si-mi dau seama ca n-am gasit niciodata raspunsuri. Iar daca aceste raspunsuri "au existat" candva, ele nu fac decat sa-mi demonstreze ineficienta gandirii mele asupra sufletului si sentimentelor mele. Asa ca, nu ma mai intreb: "De ce? De ce mi se intampla asta acum?" E o intrebare fara raspuns. E o tacere. Sau poate pur si simplu destin...

wolf...

De acord, copila din mine,deseori te cerea....

Am obosit....

Jurnal...

     Sunt mandra de mine, sunt mandra ca ma vad urcand pe scara idealurilor mele realizand tel dupa tel...Nu am ajuns la finalul calatoriei mele, dar in punctul in care am ajuns, privind inapoi pot spune AM REUSIT, ce am reusit? ce nu credeam ca voi fi in stare sa fac pe cont propriu fara a ma baza pe cineva. Increderea in mine a atins cote indeajuns de mari incat sa fug in directia de care mi-e frica si sa infrunt orice temere in loc sa ma retrag si sa las lucruri realizabile sa treaca pe langa mine. De la lucruri marunte pana la lucruri majore am reusit sa combat fara sa eschivez sau sa cer ajutor, fara impingere de la spate. Si e al naibii de bine la sfarsitul zilei....

     Dar am obosit, ma ajung din urma niste momente grele in care nu voi mai putea lupta in totalitate singura, din acest punct voi avea nevoie de sustinere, caci pentru o clipa sau mai mult poate, ma simt doborata sau mai bine zis coplesita de un lucru care ma distruge pe interior si nu imi permit sa las acest lucru sa iasa in exterior.....sanatatea mea va fi prioritara acum pentru ca gravitatea acesteia ma trage inapoi de la celelalte "lupte", facultatile. Voi trece eu si peste asta.....sper, cel putin un pumn de pastile tine sub control ce se intampla in mine si devine o rutina controlul acestei.......ce am eu.