Nu stiu de ce, dar viata m-a invatat totdeauna mai intai zborul si apoi caderea. Probabil ca altfel n-as fi simtit niciodata cu adevarat gustul amar al caderii. Sunt genul de om care-si traieste sentimentele la extrem si la extreme: agonie si extaz...si invers. N-am apucat niciodata sa "ma obisnuiesc cu starea mediocritatii" sufletesti (in sensul bun al cuvantului). Am avut parte doar de pauze mici intre extreme. Oare pauzele acelea sa fi fost normalitatea sufleteasca de care se bucura altii?...Nu stiu.
M-am intrebat de atatea ori de ce traiesc asa, de ce sunt asa, de ce simt asa si-mi dau seama ca n-am gasit niciodata raspunsuri. Iar daca aceste raspunsuri "au existat" candva, ele nu fac decat sa-mi demonstreze ineficienta gandirii mele asupra sufletului si sentimentelor mele. Asa ca, nu ma mai intreb: "De ce? De ce mi se intampla asta acum?" E o intrebare fara raspuns. E o tacere. Sau poate pur si simplu destin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu